meds

toate cheile sunt în trecut, spune terapeutul şi tot ce spune terapeutul eu ştiu deja. mă uit prin el şi strîng din dinţi să nu las lacrimile să cadă, aşa cum s-au format ca nişte pere în glanda lacrimară. le simt tremurînd între gene, le ţin.

aşadar, o luăm de la capăt. eu îi povestesc de tata şi nu vreau să mai povestesc despre tata. credeam că am încheiat discuţiile despre copilărie – as the bruises turn to yellow. pe drum spre casă, dau drumul lacrimilor să cadă, în timp ce ascult albumul meu preferat. conduc şi plîng. conduc. mi-e foarte puţin milă de mine, aş trage de volan maxim dreapta oricînd, fără regrete şi m-aş gîndi că ucid bacteria, iar bacteria sunt eu, rezistentă ca o bacterie, ca o coadă de şopîrlă pe care o tai şi ea creşte mereu, la nesfîrşit, ca o buruiană, ca o buruiană.. dar mamele nu port trage de volan maxim dreapta, nu au voie nici măcar să se gîndească la asta. aşa că rulez mai departe pe sub castani şi salcîmi înfloriţi.

baby, did you forget to take your meds?

păi închisesem la grafoterapierărie. închisesem şi la terapeutărie. tot, tot. curăţasem haznaua, nu o curăţasem? nu mă scufundasem ca Jacquemort, psihiatrul lui Vian şi scosesem fiecare cadavru al conştientului cu dinţii?

tata e paralizat acum, se tîrîie într-un baston şi nu poate vorbi, tata e paralizat acum, nu îmi mai poate face rău. trebuie să îl iert, mi-au zis terapeuţii şi eu am încercat din răsputeri să îl iert, să îl înţeleg, ah, cît am încercat să mai înţeleg, să o fac pe fetiţa mică şi smeadă cu ochi negri să îl înţeleagă.

aşadar, o  luăm de la capăt.

I was alone, falling free, trying my best not to forget.

mai

se făcuse cald de tot în cameră, se moleşiseră lalelele pe perete. şi sînul drept se moleşise, copt şi leneş. ai deschis uşa înspre un afară umed şi mi s-a zgribulit pielea pe pântec. presimţeam în stropii mici, pe sticla terasei, anotimpul-cocon care creşte în mine.
şi o să port rochii albe, lungi şi învolburate peste pielea ţigănoasă. unghii vineţii, să meargă cu muşcăturile tale. o să-mi las părul lung, să-l faci hăţuri, să mă struneşti cînd simţi că mă smucesc.
şi o să umblu desculţă, cu tălpi goale şi zdrelite pe fiecare coastă a ta, în sus şi în jos, până ameţesc. mă ameţeşti.
o să-ţi culeg flori de mai vezi aici imagini cu flori, sângele-voinicului şi o să ţi le dau să le sorbi, în cafea, fiecare dimineaţă, amestecate cu un singur strop din sîngele meu.


disonanţe

am visat toată noaptea că dansez. mai întîi tango, apoi vals, cu paşi largi şi uşori. valsam aşa cum valsez cînd valsez. cu inima coborîtă în picioare, cu ţinuta dreaptă, amplu, în jurul podelei de dans. cu cine valsam, nu ştiu. mi-au rămas la trezire doar imposibila uşurătate a membrelor, sufletul-fulg şi revărsarea de amine din creier.

apoi ascultam edith piaf în maşină, cu branula mea învelită în eşarfa frumoasă de mătase de la tine, era foarte cald şi pe cer se adunau norii nimbus, îi înghiţeau pe cumulus, mă uitam cum îi devorează, o turmă de lamantini de o tonă fiecare sau mai bine o turmă de elefanţi gri şi furioşi ce alergau pe cer  o turmă mai mare de urşi albi şi pufoşi.  şi asta nu mă deranja deloc, eu neofita în ale nefologiei, îi priveam şi denumeam şi eram în sinea mea recunoscătoare

apoi a sunat telefonul şi am auzit vocea gîtuită a dirigintei, veniţi că fiica dvs a leşinat la ora de chimie şi goana din trafic şi ea întinsă pe jos cu masca de oxigen la gură şi ochii întredeschişi, scuturată de frisoane şi frica, sunetul ambulanţei, nino-nino, în timp ce înauntru ea respira bine  de-acum şi mă ţinea strîns de mână iar timpul trecea invers

apoi am ieşit din spital şi tu erai acolo, cu figura ta frumoasă şi sălbatic-blondă de celt sau poate gepid, şi în drum spre casă ningea, dar cu flori albe, cu petale imaculate de măr şi cireş şi zarzăr care se roteau duse de vînt, acopereau şoseaua, dansau, valsau aidoma mie în visul eteric de azi-noapte. şi îmi dăduseră lacrimile iar, Dumnezeule, e nedrept, atîta frumuseţe şi atîta durere

îţi învîrt…

(îţi învîrteam pe arătător un cîrlionţ scurt, de la ceafă. respirai liniştit şi te iubeam foarte tare, inspiram aerul cald, creţ şi uşor umid al părului tău. în cap mi se rotea ruga lui Baudelaire: O, Doamne! da-mi forţa şi curajul de a-mi privi în suflet şi în trup fără dezgust.)
Îl întreb uneori pe Bunuţul. Ce plan ai avut cu mine, cînd m-ai făcut?

mi-ai dat sete de cunoaştere şi minte şi uşurinţa asta de a scrie şi toată dragostea de cărţi şi cuvinte, dar m-ai făcut prea frumoasă ca să nu par superficială. m-ai făcut femeie pînă în vîrful unghiilor de la picioare atent ojate, prea sofisticată şi îngrijită ca să nu par frivolă, dar mi-ai dat calităţi de gospodină bigudată şi grasă,complet neverosimile aparenţelor. mi-ai făcut cadou epifanii, după o viaţă de negări şi căutări, mi-ai pus în suflet credinţă şi dragoste de călugăriţă, dar mi-ai dat senzualitatea asta exacerbată care ar transpare şi printr-un hijab. Îţi şoptesc amar : Doamne, cum mă vrei, sfîntă sau tîrfă? dar Tu rămîi tăcut şi indiferent iar eu scindată şi sfîşiată. cum să împac, cum să conciliez, ce să fac cu tot ce mi-ai dat, atît de antagonic, prea mult şi prea contradictoriu, cum să fiu toate astea sau ce să aleg, la ce să renunţ şi cum. dăruirea, sacrificiul pentru copii, îmbinate derizoriu cu egoism, invidii gregare, mici meschinării. un set de principii şi valori aproape imuabile mixate la întîmplare cu concesii vulgare şi compromisuri mărunte. suferinţe mari, la limita letalului – doliul după primul şi singurul bărbat la 21 de ani, boli, angoase şi anxietăţi, 2 copii, dintre care unul orfan de tată, crescuţi cu unghiile înfipte în carne pînă la sînge, iubiri calcinate, dureri aşa de violente că se anulează prin însăşi intensitatea lor şi nicio urmă pe chip şi trupul măcinat pe interior, nervură cu nervură.

ce plan ai cu mine? unde să întorc, către ce să virez? la ce să renunţ şi ce să păstrez? de ce mie toate astea, infinit minunate, infinit îngrozitoare, cum să îmi ţin mintea întreagă şi ce scop am?

( cînd te-ai trezit ţi-am spus că sunt scindată şi confuză şi tu ai răspuns albastru: ştiu. )

spitalicesti

Ploua tare, cu zgomot de darabana, pe tabla acoperisului spitalului. Am geamurile rezervei larg deschise inspre aerul proaspat si umed si inspre doi zarzari infloriti. Doar ca acum e noapte, nu vad zarzarii si nici peticul ala de cer care se zareste ziua din patul cu comanda digitala. Nici norii trecand indiferenti – doar eu nu mai sunt indiferenta la ei de cand am citit teoria norilor si niciodata nu ma voi mai uita catre cer ca o profana, nici macar de pe un pat de spital. Aud doar ploaia cum plange la fereastra amarnic. Pe mana stanga, branula cu capac albastru si tivita cu leucoplast alb cu gaurele o confund cu o bijuterie colaj contrastanta, asa cum imi imbraca incheietura bronzata si nervoasa. In vezica, bacteria cu tulburari de comportament s-a zbatut salbatic o vreme, acum s-a resemnat si isi asteapta  placid sfarsitul.

Ma gandesc la Rimbaud si la sfarsitul lui. Apoi, influentata grav de ultimele lecturi si intamplari, la cruzime in numele libertatii, la cuvinte, desacralizare, exploatare si logos. Iti citesc la telefon trei fraze din Sabato in timp ce tu le dai cozonac unor tineri ce pleaca in Balea sa se dea. Dau sa iti zic ceva despre maica Tereza dar (actele ratate la control!) rostesc Maria Tereza. Tributara Timpurilor Moderne si tehnologiei fac insemnari in blackberry versuri de Baudelaire. Ascult apoi Placebo si cant singura in salon it’s hard to reconcile what I’ve become with the wounded child hiding deep inside. Fix in secunda asta alba si aseptica stiu indubitabil, buza cu revelatia, ca ma irosesc si ca, vorba lui kundera, viata e in alta parte. Dar nu e prea tarziu, pot schimba sensul, poate un kilometru mai incolo ma asteapta un U turn in timp ce eu ma invart prosteste si redundant intr-un giratoriu cu lalele. In suflet si minte imi zboara cu aripi frante si aproape albe fraze neterminate, maculate. Pe masuta dezinfectata cu mana mea, telefonul bipaie: notificare de la facebook. Ma intorc la lecturile mele.

decît bolnav şi sărac mai bine sănătos şi bogat

M-am decis să fiu sănătoasă. m-am decis să ucid bacteria asta care mă poartă prin spitale de 3 luni. asta e ultima oprire. ultimele perfuzii, ultima internare. de fapt, sunt deja sănătoasă, asta e doar o formalitate, cîteva zile în plus de chin, asta am decis. am să ies din rezerva mea ca o floare de magnolie, strălucind de sănătate. bacteria va fi murit în chinuri odioase pînă atunci. am să iau internarea asta nouă ca pe o vacanţă. îi iau cu mine pe miller şi pe sabato.

da, m-am decis să fiu foarte sănătoasă şi destul de bogată